-->

Dă-mi, Doamne, aripi, să le pot duce!…

Cred cu tărie că e mai mult decât esențial să-ți făurești câte un ideal pentru care să respiri, să lupți, să visezi, să dai tot și să primești îndoit, întreit, infinit în schimb. Pentru că, altfel, existențele noastre n-ar fi altceva decât un ciclu nesfârșit de transformări metabolice pur rudimentare.

Am auzit de mii de ori oameni care nu știu să-și identifice, înainte de priorități, scopuri și rosturi ale zbuciumului lor de peste noapte, de peste zi. Și mi-a fost extraordinar de greu să-i înțeleg de ce se agită de zor nevoie mare și de ce aleargă mâncând pământul, dacă nu au nici cea mai vagă idee, în profunzimea gândirii lor, încotro se îndreaptă…

Am cunoscut și oameni care și-au propus lucruri cu îndepliniri rupte din basme, din povești, din realități fictive, în orice caz. Și, cu toate că o parte dintre ei, oameni raționali, conștientizau că asta e puțin cam irealizabil, am apreciat conștiinciozitatea și perseverența cu care se încăpățânau să-și atingă țelul propus. Pentru că, mi-au spus de câteva ori, chiar dacă nu vor ajunge să-și ducă la bun sfârșit tot visul visat, tot ce au trudit până acolo nu va fi fost în zadar. O fărâmă, un dram, ceva, o să supraviețuiască din asta și, pentru ei, e destul ca să știe că au făcut tot ce-au putut.

Ne dorim uneori lucruri pe care nu le putem avea. Și, la fel, fugim după iubiri pentru care nu suntem deloc, poate, apți. E firesc. Cele pe care le avem deja, la un moment dat, ne plictisesc sau nu ne mai folosesc. Și ne descotorosim de ele, ca de jucăriile stricate, atunci când altele noi, mai lucioase și mai șterse de praf, ne umplu existența sau cufărul. Sau inima. Sau nu, și le păstrăm, ca simbol al dorinței puternice care ne-a fript sufletul, al focului care ne-a alungat, vreme bună, somnul…

Am cerut și eu, de-a lungul vieții, o grămadă de lucruri. Și la toate am rânvnit mai pe furiș, mai pe față, încercând, inventând, furând noi și noi rețete, noi și noi metode ca să primesc, mai repede, mai sigur, lucrurile poftite. Și, de multe ori, după ce-am primit lucrurile pentru care am (sau n-am) luptat îndeajuns, le-am abandonat printre alte și alte căutări, pofte, dorințe.

Când am împlinit 4 ani, părinții mei mi-au promis că îmi vor cumpăra ce jucărie vreau eu. Îi bătusem la cap, deja, că voiam una nouă, așa că au decis să mă plimbe prin oraș ca să-mi aleg, pe placul inimii, după voia imaginației, ghemotocul de pluș care-mi place. Și-au avut grijă să mă târască pe la magazine mari, cunoscute, cu rafturi ticsite de animăluțe, ca să-mi arate, fel de fel de exponate, cu scoruri pe măsura brandului, din care eu să-mi aleg una și repede, ca să-și răscumpere liniștea pierdută printre sughițurile odraslei subsemnate. Socoteala de acasă, însă, nu s-a potrivit deloc cu cea din magazin și, ai mei, săracii, au fost nevoiți să se plimbe tot orașul până la un chioșc uitat dintr-un colț de târg unde eu am zărit un iepuraș roz, cu un morcov alături, care m-a cucerit iremediabil prin singurătatea geamului dincolo de care stătea privindu-mă. Când mi l-au adus a doua zi (că magazinul era închis), eu l-am luat, l-am îmbrățișat tare, tare, l-am botezat și l-am așezat, frumos, la loc de cinste, pe dulap, lângă ceilalți foarte mulți iepurași de pluș, mulțumindu-mă să-i vorbesc fugitiv, așa, de câteva ori pe zi, ca să nu se simtă singur. Ca să nu se strice, ca să nu-l stric. Ca să-l am pentru totdeauna.

Altădată, ceva mai târziu, l-am plimbat pe tata, în contul aceleași promisiuni de vis, în preajma unei alte aniversări cu năbădâi, jumătate de oraș stâmbând din nas la fel de fel de jucării, care mai de care mai ochioase și mai tentante, ca să-mi cumpere, într-un final, o păpușă cu biberon, simpatică foc, pe care o zărisem, cândva, la o tonetă din vecinătatea locuinței. Și, după ce-am ținut-o strâns până acasă, dincolo de ușa s-a ivit sor’mea care a pornit o adevărată furtună când a văzut păpușa cu chip dulce. Și, înduioșată de lacrimile-i de crocodil, și de frica unui tsunami scăldat în sughiţuri, i-am dat-o ei, smulgându-i promisiunea că va avea grijă de Ionica mea. N-a avut.

Îmi amintesc, apoi, că în febra unui amor care stătea să se ducă de râpă, mă îndrăgostisem de voie, de nevoie, de un altul, pe care nu l-am avut niciodată. Și-aș fi putut să jur atunci, la vreme îndelungată după ce mi-a trecut, că pe ăla l-am iubit cel mai tare, tocmai pentru că n-a fost, niciodată, al meu. Pentru că am iubit (am iubit?), de una singură, pentru doi. Şi-am suferit cât pentru jumătate de planetă după el, dar asta e, deja, altă poveste…

Ce-am primit de-a gata nu prea mi-a trebuit. Și m-am condamnat deseori pentru asta, pentru că nu reușeam să pricep de ce unora li se oferă totul pe tavă, în timp ce eu trebuie să mă dau de ceasul morții ca să primesc măcar jumătate. Dar înțeleg acum (sau, cel puțin, încerc), într-o înțelepciune (foarte) modestă a gândurilor, că toată truda asta e ca să mă pot bucura în tihna de toată munca, de tot efortul. Pentru că, zic eu, degeaba ai aripi, dacă nu ți-ai dorit vreodată, făurindu-le, să înveți cum să zbori.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Sponsored

Abonați-vă la newsletter-ul meu

Postari populare