Cand scrie un blogger GRATIS

Dragi companii (si dragi PR-isti si oameni de marketing),
Pentru ca observ in ultima perioada o minunatie de articole super suparate de la bloggeri care merita ceva respect (uneori chiar mai mult) si pentru ca si subsemnata s-a confruntat cu astfel de situatii, m-am gandit sa fac putina lumina si sa va zic cum stau lucrurile cu bloggerii de la care emiteti pretentii si de care aveti nevoie pentru a promova un eveniment sau un produs.

In primul rand, as vrea sa constientizati ca un blogger serios nu e doar un om care insira si el niste randuri pe o platforma din lipsa de ocupatie, ci o persoana care aloca timp si suflet pentru cititorii sai si ar vrea sa-l tratati ca atare. In al doilea rand, as dori sa lamurim un pic cum arata o comunicare eficienta cu acest “instrument” al vostru care va ajuta sa ajungeti la oamenii care sunt in “target” (daca tot mizam pe denumiri corporatiste). Stiu ca bugetele de marketing sunt restranse si ca, de la caz la caz, ati vrea sa dati banii in fata sefului insirandu-i suta de bloggeri care au scris despre acelasi produs “moca, tata!”, dar daca vorbim de persoane care fac lucrul de cativa ani s-ar putea sa nu iasa chiar atat de frumos. S-ar putea ca cei minunati 100sa fie niste bloggeri de care n-a auzit si pe care nu-i citeste nimeni, iar cei de care intr-adevar aveti nevoie sa publice o serie de articole suparate care o as va faca sa va arda obrazul de rusine. Iar audienta lor o sa-i urmeze.

Asa ca ar trebui sa aveti grija cum va comportati cu ei.
Asadar, fara alte adaugiri…
Un blogger scrie GRATIS (cam) in urmatoarele situatii:

1. Cand il contactati pentru a sprijini o cauza/o valoare in care si el crede. Unii bloggeri cred, de exemplu, in educatie (treceti-ma si pe mine in lista asta). Prin urmare vor sustine cu entuziasm evenimente din acest domeniu, povesti de succes. Asta NU inseamna ca vor accepta sa scrie advertoriale gratuite despre ghiozdane, carti sau caiete pe care voi le vindeti. Si asta nu inseamna ca daca produsul vostru are un brand ale carui valori se identifica cu cele ale bloggerului (de exemplu, daca el crede in viata sanatoasa si voi vindeti medicamente de detoxifiere) el va fi foarte fericit sa faca pe agentii de vanzare, gratuit.

2. Cand este vorba despre un eveniment care afecteaza comunitatea locala. Pentru ca bloggerul are o serie de cititori interesati de ce se intampla in jurul lor si care cred in recomandarile lui. Asta NU inseamna ca daca este un eveniment cu intrarea platita cu bani grei care intra lejer in buzunarul celor care il organizeaza, sau daca e o lansare de produs despre care, nu-i asa, ar fi placut sa scrie lumea moca, bloggerul va consimiti bucuros sa scrie neremunerat.

3. Cand ii place lui mult de tot ceea ce faci. Ca de exemplu, esti un brand preocupat de actiunile ecologice si vrei sa dai sfoara in tara ca organizezi una. Daca stii ca bloggerul e ecologist, go for it, o sa-i faca si lui placere sa promoveze ceva in care crede si o sa te ajute si pe tine sa strangi o serie de oameni care sa iti cunoasca mai bine valorile. Ba chiar s-ar putea sa ai surpriza sa scrie despre tine fara sa-l rogi. Atunci ar fi chiar dragut din partea ta sa-i trimiti un mail de multumire.

4. Cand esti prieten cu el. Prieten insemnand ca relatia dintre voi consta in ceva mai mult decat un like pe Facebook la pagina ta. Prieten insemnand ca v-ati intalnit la o cafea si v-ati povestit unul altuia niste treburi care v-au legat si acum ii ceri ajutorul. Altfel nu-ti prea permiti sa-l abordezi in felul urmator: “Frate, fii atent ce chestii cool am pentru tine!”
Alte feluri in care sa nu jignesti un blogger.

Nu-i oferi un parteneriat de tip barter decat daca esti sigur ca ii ofera ceva care il intereseaza. Nu cred in concursurile in care speri ca 100 de bloggeri sa scrie despre o geanta ca sa o castige unul dintre ei. Pentru cei care au deja un public bine format este umilitor, iar audienta celorlalti nu e chiar relevanta pentru tine, nu-i asa?
Nu-i oferi 5 lei pe un articol. Mi-a ajuns recent la urechi o cerere de “advertoriale profesioniste pentru 5 lei.” Cum sa nu realizezi cat de rau e gandita treaba asta? De acord cu voi ca unii bloggeri inteleg advertorialul ca pe un copy/paste din comunicatul de presa, dar poti oricand sa verifici advertorialele deja scrise de acestia, astfel incat sa te convingi de calitatea oferita.
Nu-l intreba daca nu stie pe cineva care ” ia mai ieftin” sau ” scrie gratuit”, atunci cand te refuza. Putin bun-simt?
Si mai ales, cand te refuza, nu te comporta de parca e dusmanul tau de moarte: nu-ti datoreaza nimic.

Dupa indelungi citiri de frustrari si dureri de bloggeri, la care contorizez si ale mele interactiuni cu unii publicitari, cam la concluziile de mai sus am ajuns. Daca mai stiti si altele, hai sa le adaugam la lista, poate trezim niste PR-isti rataciti in campul muncii. :)
Sa scrieti cu pasiune in continuare, zic, si sa cereti respect pentru asta. :)
Sursa foto: mastergoogle.com

De ce nu scrieti? Azi, acum.

Unul dintre lucrurile de care m-a convins cele cinci luni petrecute intr-o alta tara e ca, indiferent de locatie, cine se aseamana se aduna. Intotdeauna. Oamenii cu pasiuni si idei comune tind unul catre altul, se gasesc in orice mediu si in orice situatie.

Prin urmare, am trecut relativ repede peste socul provocat ca de faptul ca majoritatea prietenilor mei, dupa ani de prietenie si discutii despre articole, carti si povesti de viata mi-au marturisit, cu nasul in cafeaua din fata, cu ochii pe sub masa si mainile incremenite langa corp ca: ” si eu scriu.” Asa, dar stii, intr-o zi o sa publice si ei ce scriu, o zi neclara si foarte indepartata cand vor lua toate caietele, toate foile ascunse prin dosare si, mai ales, tot curajul din dotare si vor pasi in lume. Pana atunci insa: “scrie tu, Jacqueline!”

Si stiu oamenii astia. Le cunosc abilitatile, le stiu experientele (si ce experiente si as! cate s-ar mai putea scrie despre ele). Stiu ca am incercat sa le strecor langa cafea si ideea ca ar fi bine sa puna pe hartie toate lucrurile care ii macina sau care ii fac fericiti. Am incredere ca, desi n-o sa fie nimeni Hugo sau Balzac din prima, povestile pe care le poarta cu ei pot schimba niste lucruri, pot atinge niste oameni. Si mai ales, ii pot elibera pe ei, de greutatea toate experientelor care i-au transformat in oamenii care sunt astazi.

Dar ei nu scriu. Sau o fac rar. Citesc cu atentie ce le scapa printre degete, mai prind o fraza, un mail si o promisiune: “intr-o zi o sa-ti trimit toate mail-urile de care iti spuneam si vei scrie o carte despre asta.” Dar cand va veni acea zi n-am mai auzit. Si ma bat cu morile de vant si toti, de la fosti iubiti la prietene de-o viata, se ascund, se poticnesc, se impiedica de ei insisi in drumul spre coala de hartie.

Si nu inteleg ce asteapta. De ce lipsa asta de curaj de a-si scrie povestile. De unde blocajul asta emotional constant. Poate ca imi vine greu sa empatizez total pentru caam ajuns sa cred ca ma exprim mai bine in scris decat face to face, dar cum pot oamenii acestia sa nu constientizeze impactul pozitiv pe care l-ar avea asupra celorlalti? E clar, nu toti vor fi de acord cu ei, e clar vor starni frustrari in unii, dar la sfarsitul zilei, din experienta proprie, singurii care conteaza sunt oamenii pe care cuvintele tale i-au atins, fie ca au fost sau nu de acord cu tine.

Ah, stiu, sunt o multime de agramati care au impresia ca au ceva de transmis, dar voi sunteti oamenii in care am incredere. Si daca aveti macar putina incredere in mine si ce scriu atunci stiti ce am vazut in voi, stiti de ce insist acum.

In anul trei de facultate, la un seminar, ni s-a cerut tuturor sa ne facem un blog, pe care sa-l updatam cel putin o data pe saptamana. si mi-am vazut pentru prima data colegii, studenti la jurnalism de altfel, privind speriati unii catre ceilalti, protestand impotriva deciziei profesoarei imediat ce aceasta a iesit din clasa. “Nu e drept sa ne oblige sa facem asa ceva, poate eu nu vreau sa public nimic.” Si da, asta o spuneau studenti la jurnalism care, nu-i asa, se pregateau in facultate sa scrie, sa vorbeasca la radio, sa povesteasca la TV. Despre experientele altora si ale lor. Despre lumea in care traiau.

Pana la urma, experimentul a avut succes, omuletii si-au vazut blogurile citite si analizate, si-au vazut limbajul de lemn si excesul de clisee filtrat de ceilalti si au vazut ca se pot sa aiba o directie. Mi-as dori cumva sa fac si eu acelasi experiment cu prietenii, cu cititorii, cu toate cunostintele care stiu ca ar putea sa-si spuna povestea, dar nu indraznesc inca. Care stiu povestea unui prieten, unei comunitati. Care au in minte zeci de scenarii care n-au vazut niciodata lumina hartiei sau blank-ul unei pagini de Word. :)

Nu mai e timp, viata nu mai are rabdare. Ideile se pierd, detaliile se sterg din memorie, emotiile devin vechi. Acum e momentul de a scrie, de a scrie, de a scrie, de a pune totul in pagini de hartie, in documente in Word, in jurnale, in caiete vechi, de a obosi degetele si mintile, de a transmite ceva.

Azi e ziua in care furtuna din voi se poate transforma in istorie.

Ce mai asteptati?


Sursa foto: tumblr

Cum iti alegi facultatea

Stati de vorba cu cineva care a facut o facultate din placere. Dar care a realizat lucrul acesta abia cand si-a pus in cap toca si a tinut  discurs la absolvire in fata unui amfiteatru posomorat si plin de ganduri negre si regrete.

Pentru ca atunci cand mi-am depus dosarul de Facultatea de Jurnalism si Stiinte ale Comunicarii tot ce stiam e ca imi place sa scriu si ma gandeam ca facultatea aceasta o sa-mi deschide sute de porti spre a-mi exercita pasiunea si a face bani din ea. Si inainte sa ma acuzati de cinism, tineti minte doar ca vine o vreme cand fiecare trebuie sa-si plateasca facturile pe cont propriu, iar nu sa stea cu mana intinsa la mamica si taticu.

Prin urmare, pentru ca pornisem cu asemenea idei, m-am trezit ca la primele ore abia stiam sa numesc trei jurnalisti pe care ii admir si trei ziare din afara. Lectie invatata. La fel cum cred ca, ale mele colege care declarau in anul intai ca ele “isi doresc sa ajunga ca Andreea Esca” au realizat ca lucrurile nu functioneaza atat de usor.

Cu toate astea, dupa trei ani de facultate si cu o pleiada de colegi dezamagiti in spatele meu si cu toate ca nu lucrez in domeniu n-as schimba facultatea facuta cu nicio alta. Pentru ca pentru mine a fost o facultate de cultura generala, de povesti adevarate despre viata si de epifanii continue.

Dar mai ales, pentru ca nu m-am bazat niciodata pe faptul ca facultatea o sa fie cea care-mi va asigura o slujba dupa aceea. Oh, nu!

Sunt doar vreo 2-3 facultati care pot sa faca asta. Si nu toata lumea este facuta pentru ele. Pentru ca nu toata lumea este in stare, de exemplu, sa tina un bisturiu in mana si sa faca minuni cu el. Indiferent de ce sunt convinsi unii parinti.

Asadar, cand ai 18 ani, cand toata lumea are asteptari de la tine si cand ti se spune constant ca “trebuie sa faci bani”, cum alegi o facultate, astfel incat “sa nu mori de foame” fiti mai destepti decat majoritatea si realizati ca facultatea o veti face mai mult pentru diploma si notiuni de baza, iar nu pentru a va imbogati. Si alegeti ce simtiti voi ca vi se potriveste, iar nu ce va preseaza ceilalti sa faceti, pentru ca, in 9 cazuri din 10, veti renunta din anul doi sau o veti uri mai mult decat orice altceva pe lume si veti ajunge studenti frustrati si absolventi mediocri. Iar voi stiati ca puteati mai mult de atat.

Asa ca sfatul meu este sa va luati cateva zile de liniste, departe de familie, departe de prieteni si sa analizati, atat cat se poate, cine sunteti si ce va doriti. Realizati ca la 18/19 ani n-aveti cum sa aveti toate raspunsurile si sa nu stiti in detaliu ce veti face mai departe. Life doesn’t come with a plan that reveals to you at 18. Mai realizati ca nimeni in afara de voi nu poate sa va decida soarta, aceea va apartine!

Ganditi-va la ce v-a placut sa faceti in liceu. Ce faceati cand chiuleati de la orele de fizica. In ce activitati de voluntariat sau proiecte va implicati fara sa va impinga profesorii de la spate? La ce materie fie studiati cu spor, fie va prindeati din prima despre ce e vorba? Si, cand veti cresteti voi, “oameni mari”, ce ati vrea sa transmiteti celorlalti? Cate din lucrurile care va pasioneaza au doar potential de hobby si carora dintre ele ati dedica o cariera? Poate parea putin, dar lucrurile acestea va spun mai multe decat ati crede.

Stiu ca parintii vostri sunt ingrijorati in privinta securitatii financiare de care veti avea sau nu veti avea parte. Stiu ca va ganditi ca toata lumea ar trebui sa fie informatician sau doctor sau inginer ca sa traiasca decent, dar in practica sunt sute de “college dropouts” care s-au lasat de facultate fie pentru ca n-au putut face fata, fie pentru n-au simtit nicio conexiune cu domeniul ales si mai degraba vindeau in Mall decat sa fie farmaciste. Sau profesoare.

Dar, repet a doua oara: in foarte putine cazuri facultatea iti garanteaza un job dupa. Si inca un lucru de tinut minte: job-urile cautate pe piata acum s-ar putea sa nu mai fie aceleasi pana terminati voi facultatea. Uitati doar ce se intampla cu cei din economie acum. Cati absolventi produce anual FEEA din Iasi sau ASE din Bucuresti? Cati dintre acestia, care s-au inscris la aceste facultati doar pentru ca erau cautate, credeti ca mai gasesc job acum? Sa-mi fie iertate previziunile negre, dar presimt ca acelasi lucru se va intampla cu facultatile de comunicare, pentru ca fiecare domnita draguta este astazi “PR Specialist”.

In acelasi timp este foarte clar ca unii dintre noi sunt facuti sa fie PR. Si altii economisti. Dar trebuie sa fii sigur ca vrei asta. Alege cu mintea, nu adopta spiritul de turma si nu te imbulzi unde se buluceste toata lumea! Cred cu tarie ca generatia asta poate sa faca niste alegeri mult mai bune decat precedenta. Cred ca poate sa aleaga independent de presiunea familiei si a mediului in care traiesc. Si pentru cei mai idealisti, realizati ca daca aveti un vis, daca vreti sa fiti performanti, va trebui sa munciti pentru asta. :)

Si fiti destepti, fiti creativi, cercetati cu atentie! Daca va place pictura nu va ganditi doar ca veti ajunge pictori celebri, ganditi-va si la ce joburi adiacente mai sunt in domeniul acesta. Fiti deschisi la alternative, convingeti-va familia cu argumente concrete, iar nu doar cu un lamentabil “Dar, mami, mie imi place fotbalul!!!!!” Sta in puterea voastra.

Si acum, la final, cate ceva din intelepciunea unui absolvent care a facut o facultate despre care majoritatea sunt convinsi ca produce “muritori de foame.” Mi-a placut fiecare seminar, chiar si la cele la profesorul pe care nu il suporta toata facultatea. Mi-a placut sa declar oricui ma intreba ca studiez Jurnalism. Mi-a placut sinceritatea profesorilor, mi-a placut sa merg in Erasmus, mi-a placut sa realizez ca nu stiu nimic despre domeniu si sa ajung la concluzia ca jurnalistii adevarati sunt cei mai frumosi oameni din lume. Am terminat o facultate care mi-a educat niste gusturi, care mi-a deschis mintea, care m-a invatat ce inseamna respectul pentru oamenii care isi dedica viata unui scop. Am terminat o facultate care m-ar fi facut jurnalista, daca mi-as fi dat interesul mai mult, daca as fi fost facuta pentru munca de teren constanta. Si da, am terminat o facultate de jurnalism in conditiile in care tata m-ar fi vrut doctorita si mama profesoara.

Curios insa, ma intretin singura. De ce? Pentru ca experienta din lucru am luat-o din trei ani de voluntariat si vreo 2 internship-uri. Asa am invatat niste treburi despre lucrul intr-o companie, asa am cunoscut oameni de la care am avut ce invata, asa am invatat cum stau lucrurile in materie de job-uri in orasul asta. Iar nu din facultate. Pentru ca nu te angajeaza nimeni daca ii fluturi in fata o diploma de absolvent, ci toata lumea te va intreba :“Ce stii sa faci?” si “Ce ai facut in timpul facultatii?”

Asa ca aveti doua optiuni. Unu, sa va conformati si sa faceti o facultate doar de dragul de a o face. Doi – sa faceti o facultate in care sa puneti suflet si sa deveniti atat de buni incat veti fi a naibii de greu de ignorat de orice angajator.

Decizia e a voastra.

Si inainte sa va decideti, pentru cei care stau la cozi la depus dosare anul acesta, am pentru un voi si un pont, despre Admiterea Online.

Sa alegeti ce e mai bun pentru voi si sa va bucurati de anii de facultate pentru ca acestia sunt cei mai frumosi si cei mai intensi din viata voastra

Mentalitatea “Noua ce ni se da?”

Nu esti buricul pamantului si nu meriti nimic gratuit. Sa incepem cu asta.
Lucrez cu oameni tineri. Sunt toti frumosi. Toti au vise, ambitii, dorinta de a-si sigura cel mai frumos viitor posibil, de a face o schimbare atat in viata lor, cat si in istoria tarii din care vin. Si ii admir pentru asta.

Dar dincolo de oamenii astia frumosi, intalnesc si oameni care au abandonat lupta inca dinainte de a o incepe. Oameni incapabili sa se rupa de ideologia de ” nu se poate” de parca ar trai inca in epoca parintilor care stateau la rand la paine, iar nu in epoca online-ului, in care fiecare are sansa de a exprima exact cine poate sa fie.

M-am saturat de tineri cu aripile frante inca dinainte sa creasca. Si in majoritatea cazurilor nu de conditiile financiare precare – oh, cata determinare exista in aceia – ci de propria lene. Delasare. Sila de toti si toate. Sictirul asta constant si bolnavicios care-i face sa-si dea o importanta pe care nu o merita. Care-i face sa fie siguri de lucruri ca “Romania e de tot rasul” si “Noi n-avem nicio sansa”. dar mai ales, o mai ales atotprezentul “Pentru noi nu face nimeni nimic.”

Noua ce ni se da? Mana intinsa si mintea impaijenita de bautura pentru care au platit parintii, dar fara sa stie. Mana intinsa si gura mare, gata sa debiteze despre starea natiunii lucruri de care n-au habar, inconstienti de faptul ca acei covrigi de un leu de la un colt nu-i vor hrani destul si dupa facultate.
M-am saturat de tineri care n-ar pune osul la treaba, dar stiu exact care sunt hibele societatii. M-am saturat de tinerii care termina facultatea fara sa fi facut deloc voluntariat, fara sa fi fost intr-un singur internship, dar au pretentia sa-si gaseasca un job platit regeste, sa le dea tara de toate, sa-i tina in puf si sa le puna in brate serviciul viselor din 1001 nopti de studentie. Mi-e sila de inconstienta asta colectiva. Pentru ca atunci cand ti-ai trait studentia printre tineri care erau in stare sa nu doarma nopti intregi doar ca sa termine la timp proiectele de voluntariat pe care le aveau si care munceau pe branci fara sa se planga de nimic, nu prea poti sa mai intelegi inertia asta generala. Nu poti sa simpatizezi cu cei care se plang de o sesiune de examene, ca de sfarsitul lumii.

Am scris destule articole motivationale pentru tinerii frumosi in care cred. Acesta este un wake-up-call pentru cei care au pretentia ca altii sa le asigure bunastarea. Acesta este un articol pentru toate tigarile fumate in frustrarea de a trai in Romania. Tigari pentru care au platit parintii. Dar fara sa stie.
Acesta este un articol pentru toti cei fericiti sa pluteasca in vorbele mieroase ale prietenilor, care le spun ca “au potential”, dar nu fac nimic cu resursele acelea. Acesta este un articol pentru cei care au nesimtirea sa se planga de facultatea care o fac, refuzand sa se prezinte la seminarii si vorbind de profesori ca de servitorii lor neplatiti si stupizi.

Dar, mai ales, acesta este un articol pentru cei care au impresia ca in afara toate sperantele lor se vor materializa. Acesta este un articol pentru cei care, fara chiar sa fi incercat sa faca ceva in tara, au pretentia ca Europa sa-i astepte cu bratele deschise si sa-i sarute cald pe frunte. Acesta este un articol pentru cei care asteapta burse nemasurate (stim cu totii ca tinerii romani sunt destepti. N-am vazut insa foarte multi care chiar sa faca minunatii cu toate inteligenta aceea), job-uri in pozitii de top, bani, bani, bani de masa, de casa, de studiu, de mofturi.

Nimeni n-o sa-ti ofere nimic gratuit. Sau chiar mai rau, daca iti va oferi ceva gratuit, va avea grija sa te taxeze mult mai scump dupa aceea. Pentru ca depinde intotdeauna de munca ta. Poate sa te creada tot internetul ca esti frumos, destept, talentat si cu potential. In viata reala, asta nu valoreaza mai nimic. Cand vine vorba de a plati facturile si visele, toata inteligenta ta nu face, vorba aia, nici cat o ceapa degerata, daca nu e completata de munca.

Asa ca daca esti tanar, sanatos, ai doua maini si doua picioare functionale ar fi cazul sa te vindeci de mentalitatea asta bolnava. Nu vezi ca timpul nu mai are rabdare, ca toate se intampla in minutele pe care tu le piezi plangandu-te, innecandu-te in mocirla anturajelor suparate pe viata din instinct? Nu vezi ca toata vorbaria, toate lamentarile, toate poticnirile astea se vor intoarce intr-o zi sa te loveasca fix in fata, in timp ce vei privi de jos la cei care muncesc pentru visele lor?
Noua nu ni se da nimic. Noi luptam pentru drepturile noastre, indiferent de cate piedici ar exista in tara asta. Si nu ne oprim pana reusim.

Un fel de dragoste: 10 motive pentru care sa citesti.

Poza de mai sus va semana cu Lipscani-ul, in seara asta.
Dar de ce? De ce mai citim? De ce iubim cartile?
De ce iubitorii de carti devin anxiosi, injumatatiti, nesiguri, atunci cand sunt nevoiti sa stea mult timp departe de o carte? De ce e atat de greu de explicat devotamentul acesta fata de paginile de hartie, dependenta de mirosul de carte veche si emotiile care nu te lasa sa dormi pana la 4 dimineata?
Pentru ca dragostea este intotdeauna acaparatoare. Chiar si dragostea de carti.
Si, ca sa fie pe intelesul tuturor, am strans aici motivele pentru care un iubitor de carti incearca sa-i converteasca si pe altii in nebunia asta cu efecte pozitive.
De ce sa citesti?


Pentru ca nu stii unde sa te cauti, ca sa afli cine esti. Nu stiu cati ani ai, care sunt experientele tale de viata. Stiu doar ca la un moment dat te-ai intrebat cine esti, ce poti si daca mai sunt oameni cu care poti rezona. Stiu ca-ti dorit sa-ti intalnesti oamenii si n-ai stiut unde sa-i cauti.
Sunt toti in carti. Cu cat mai mult citesti, cu atat mai des ii intalnesti. Sunt acolo oamenii de care ai nevoie. Cei care ai vrea sa-ti fie mentori. Cei care ti-ai dori sa-ti fie prieteni si la care n-ai renunta niciodata. Cei a caror viata ai vrea sa o traiesti pentru ca simti ca e singura care ti se potriveste. Cei care-ti permit sa traiesti o mie de vieti intr-una singura.

Cartile te vindeca. Nu stiu cum functionati voi, emotional. Oricata empatie ar sta in mine n-am ajuns inca sa va aud povestile. Dar stiu ca, la un moment dat, cu totii cautam un medicament pentru suflet, o scapare, cineva care sa inteleaga exact unde doare si sa exorcizeze ranile, una cate una, pana cand este iarasi pace in oceanul dintre coastele noastre. Pana acum, singurele lucruri care au functionat pentru mine au fost muzica si poeziile. Mai ales poeziile. Nu e stare de spirit care te chinuie care a carei anatomie sa nu fi fost deja explicata intr-o poezie.

Pentru ca vrei sa stii mai mult decat replicile obosite si cliseele pe care ti le servesc pe tava televiziunile ahtiate dupa audienta si oamenii din jur a caror viata n-are nicio culoare. Sunt alte vieti pe care le traiesti in interiorul aceleasi carti. Cati dintre necititori pot sa spuna acelasi lucru?
Pentru ca vrei sa te conectezi cu tine. E ceva incredibil de intim in actul de a citi, care nu se regaseste decat in actul de a face dragoste. Te conectezi intai cu tine si apoi cu sufletul autorului, la fel cum, in amor, ai acces la spiritul celuilalt, care s-a pus pe tava pentru a fi consumat de emotiile tale. Ma rog, vorbim totusi de amorul acela indragostit, nu de formele de-o noapte.

Pentru ca, spre deosebire de bani, case, masini, lucrurile pe care ti le ofera cartile nu ti le va putea lua nimeni vreodata. Poti pierde toate lucrurile materiale la un moment dat, dar ce ai in cap si in suflet, darurile oferite de carti nu ti le poate lua nimeni niciodata. Sunt singurele care raman cu tine. Atunci cand esti pe cont propriu intr-o tara straina. Atunci cand pierzi un prieten. Atunci cand te pierzi pe tine.

Pentru ca nu vrei sa ramai prost. Destul de simplu, nu?
Pentru ca esti hedonist. Iti doresti placerea de a te pierde in paginile unei carti bune. Fie ea S.F., de specialitate sau erotica. Nu-ti fa iluzii ca esti singur si neinteles, fiecare carte are publicul ei, fiecare individ are pe lumea asta o carte care ii apartine, care e facuta pentru el. Iar daca nu te regasesti (inca) in niciuna dintre aceste doua categorii, e foarte probabil sa iti scrii tu cartea.
Dar nu ma crede pe cuvant.

Sponsored

Abonați-vă la newsletter-ul meu

Postari populare